Costel CRÂNGAN
De la o vreme, mă izbesc frecvent de o noţiune interesantă: declaraţia pe propria răspundere. Sintagma este pomenită din ce în ce mai des în tot mai multe acte juridice, fiind, din ce-mi dau eu seama, un fel de panaceu. Cam ca „văru’” de la site-ul care te scapă de canapeaua veche fără bătăi de cap şi-ţi face rost de bormaşină cât ai zice „balamuc”. Tare, văru’!
Aşadar, declaraţia pe propria răspundere este noul invadator din viaţa noastră. După ciumă, căpuşe, TVA şi internet (ca să enumăr doar câteva dintre elementele invazive din ultimul mileniu), iaca vine el, documentul care e capabil să dea peste cap sau să rezolve totul. După caz. Căci şi ciuma a avut efectele ei pozitive, cum ar fi că după decimarea în masă a populaţiei a crescut exploziv simbria puţinelor slugi disponibile.
Declaraţia pe propria răspundere e vedeta momentului. Uite, bunăoară, dacă vrei să-ţi faci un buletin nou nu mai trebuie să dai un anunţ din care să se afle ce şi cum. Nu. Dai matale o simplă declaraţie pe propria răspundere şi te alegi cu un act de identitate nou-nouţ. Taxe mai puţine, birocraţie simplificată. Pare ideal, însă trebuie să ţinem cont că nu trăim într-o societate perfectă, cu oameni perfecţi. Ce te faci dacă omul declară pierdut ceea ce n-a pierdut, iar din chestia asta se poate naşte o activitate infracţională?
Materialul întreg pe Viața liberă
